Am găsit aurul de la Roșia Montană 44k!
O fotografie care mie-mi place foarte mult și care mă emoționează de fiecare dată când o privesc. Mă gândesc la o bucățică din Romania aia nealterată, blocată in timp. Mă gândesc la bucuria din ochii bătrânei atunci când am oprit mașina lângă ea și am schimbat câteva vorbe și la privirile intersectate în oglinda retrovizoare în timp ce ne îndepărtăm de ea.
Am plecat fără a înțelege mare lucru din ce se întâmplă la Roșia Montană și cu dorința de a reveni cândva pe aceste meleaguri. Asta era prin 2011, într-un tur de țară. De atunci când auzeam de Roșia Montană mă gândeam la poza asta!
Norocul e că m-am făcut alergător și zilele astea am avut ocazia să revin pe aceste meleaguri. M-am înscris la eveniment in 2019 însă din cauza pandemiei abia acum am reușit să particip. Ulterior am constatat că eram prima persoană înscrisă la eveniment iar faptul că voi alerga cu numărul UNU de concurs m-a făcut să îmi doresc și mai tare să particip.
Am regăsit RM aproape la fel cum o lăsasem acum 10 ani. O localitate liniștită, caldă, în care fiecare casa, parcă, ascunde un mister și o tristețe. Casele sunt ceva mai grupate în zona centrala, apoi împrăștiate pe străduțele neasfaltate care pornesc din centrul localității în toate direcțiile. Sunt foarte puține locuințe sau instituții renovate, lucrurile par a se mișca foarte greu in privința asta, însă există o fărâmă de speranță că s-ar putea și fără exploatare auriferă.
Am rătăcit puțin pe străduțe în căutarea pensiunii la care trebuia să mă cazez și a fost un moment bun de a mă încarca cu energia locului. Foarte multă liniște în jur prin care străbătea lătratul câinilor din curțile pe lângă care am trecut sau tălăngile vacilor pe care le vedeai din ce în ce mai des pe măsură ce te îndepărtai de centru.
La capătul unei străzi de pământ acoperită cu piatra mă aștepta dl. Eugen David, întrerupsese lucrul cu fânul și cu vacile, cum îi place lui să spună dacă-l întrebi cu ce se ocupă.
Un om înalt, cu fata plina de sudoare și cu o pălăriuța textila ce părea aruncată în viteză pe cap pentru a-l proteja de soarele arzător din fâneață! Inima mare, mâini muncite, Roșiorean adevărat, inițiatorul multor proiecte pentru salvarea Roșiei Montane! 🤗
Ne-am retras la umbră, la masa din fața pensiunii și am deschis discuțiile cu un pahar de vișinată! Era fix ce aveam nevoie după cele 7 ore petrecute în mașină! 😁 Mă refer atât la vișinată cât și la ospitalitatea cu care am fost primit de către Eugen și soția lui! Am numai cuvinte de bine despre experiența trăită la Pensiunea Țarina. Liniște, natura nealterată, mâncărică bună pregătită în gospodărie cu materii prime de la produsele de la fermă!
Mă simt ca în vacanța de vară la bunici, în vremea copilăriei. Aud povesti despre ce a fost Roșia Montană în trecut și despre zbuciumul comunității din ultimii ani legat de exploatările aurifere din zonă. Rezonez cu poveștile auzite iar căldura din vocile gazdelor, bucuria cu care povestesc și mulțumirea cu ce au realizat la RM mă fac să mă felicit pentru alegerea făcută!
Fânul și animalele îi ocupă d-lui Eugen toată ziua, e o muncă grea însă e obișnuit întrucât o face din copilărie. Soția sa se ocupă de pensiune și de pregătirea produselor tradiționale. Și dansa face o treabă foarte bună!
Tot datorită gazdelor am ocazia sa vizitez o casă de patrimoniu din Roșia Montană. Casa Carolina, e casa în care a crescut soția d-lui Eugen și care e proaspăt amenajată și introdusă în circuitul turistic. E o frumusețe de casa în care s-au păstrat toate obiectele vremurilor trecute, e fără cuvinte de frumos aici!
Comunitatea și „aurul din inima ta”
M-am tot gândit în cele două zile petrecute la sensurile și puterea acestor două expresii! Cred că tot ce se întâmplă la RM se leagă de expresiile astea. E vorba de spiritualitate, credință și puterea de a trece peste toate provocările apărute iar Roșiorenii au fost și sunt greu incercați de-a lungul timpului. Munca la mină nu era deloc ușoară iar teama reînceperii unor noi exploatări nu e disipată total.
Îmi place să cred că puterea comunității de la Roșia Montană va face că această localitatea să capete strălucirea aurului, din punct de vedere turistic însă e mult de muncă și trebuiesc mobilizați multi oameni cu suflet bun!
Legat de comunitatea din jurul maratonului am numai cuvinte de laudă! Oamenii ăștia au reușit să readucă viața în localitate pentru două zile și să adune numai oameni frumoși și dedicați la start!
M-am bucurat ca un copil in timp ce savuram o bere și descopeream „bunatațurile” din kitul de participare! Felicitări oameni buni și dragi pentru eforturile depuse! Mi-a plăcut mult experiența trăită la Roșia Montană Marathon!
Am venit singur la eveniment iar aici am gasit o altă comunitate de alergători cu care am petrecut frumos cele două zile! Oameni faini care înțeleg farmecul Roșiei Montane! 🤗 Oameni cu care am povestit, am râs, am legat prietenii!
În dimineața cursei am ceva rezerve legate de performanțele mele sportive și principalul obiectiv este să termin cursa! Vin cu piciorul stâng puțin amorțit din cauza unor activități de amenajare la un proiect de suflet #getacamper. Practic am stat vreo 2 zile, între 10 și 12 ore pe zi în interiorul dubei, pentru a o amenaja, în poziții incomode și am forțat cam mult piciorul stâng.
E agitație și energie bună la zona de start, muzica din boxe e înlocuită de sunetul de jale al tulnicii! În sunetul asta pornesc în viteză la vale spre ieșirea din localitate iar apoi drumul virează brusc pe străduțele de pământ ce duc către munte.
A plouat crunt cu o seară înainte iar totul în calea noastră este umed și noroios! Încerc să mă păstrez curat și evit delicat băltile până pe la km 3 când inevitabilul s-a produs iar piciorul meu stâng a intrat până la gleznă în noroi! Asta e, îmi zic! Îi dau înainte în timp ce încerc să-mi șterg noroiul de fâneața îmbibată în apă și proaspăt călcată de alergători.
Dacă nu e noroi, avem pietre care-ți fug de sub picioare și drum destul de accidentat. Urcările sunt susținute iar coborârile abrupte, e destul de tehnic și de anevoios traseul așa că încerc să am grijă pe unde calc! Vizualizasem graficul traseului care era imprimat pe numărul de concurs și încercam să mă pregătesc mental pentru ce va urma… Pentru că, ce urma nu arăta bine deloc! Sunt 4- 5 urcări susținute, la fel sunt și coborârile! Drumul înclinat spre stânga îmi solicită și mai tare piciorul și am multe momente în care simt că pierd controlul asupra pasului! Mă dezechilibrez frecvent în primii 10km din cauza asta și apar primele semne de întrebare despre cum voi finaliza cursa!
Poveatea numărului UNU
… incepe după ce trec de punctul de alimentare de la km 12! După nici măcar un km, când, pe o coborâre ușoară aterizarea pe piciorul stâng a eșuat și am calcat pe exterior. Sunt pe burtă, sprijinit în mâini cu capul spre deal, panicat de trosnitura de la picior.
Îmi zic… Hai să te vad acum, ce faci! Știam că până la următorul punct mai aveam cam 8km, era una dintre cele mai lungi distante dintre punctele de hidratare de pe traseu și mi-am zis că nu am cum să continui!
Am luat repede decizia să mă întorc la punctul de hidratare din spate iar de acolo s-o iau ușor către finish! Am în cap tot felul de scenarii, caut să-mi justific decizia și îmi zic că e un motiv bun să revin și anul viitor pentru cursă asta!
Cu planul făcut încerc să mă ridic și să testez dacă mai sunt apt.
Fac o mică paranteză
Când ai nr. 1 ești puțin celebru indiferent ce performanțe sportive deții! Eu cam așa m-am simțit încă de la ridicarea kitului! La pachet cu așa-zisa celebritate a venit și presiunea sau faptul că trebuia să-l port cu mândrie! 🙂
Revin la cursa! Mă ridic, văd că pot sta în picioare deși simt ușoară jenă! Fac pași mici și temători înapoi către punctul de hidratare pe lângă care trecusem. Mi se derulează în cap tot felul de scenarii legate de prezența mea la finish înaintea tuturor! La bucuria și la aplauzele spectatorilor, la faptul că i-aș dezamăgi la aflarea veștii că e abandon! 🙄
N-ARE CUM! E jenant că numărul unu sa abandoneze cursa!
Îți dai seama că intram în istorie! Bag un magneziu și mă reîntorc din drum! Reintru în cursa cu gândul de a vedea cum mă simt până la punctul de alimentare de la km 20! Mă gândesc la numărul UNU și la faptul că n-am cum să renunț așa la primul zid!
De aici începe „distracția”! Atmosfera era parcă inspirată din Plumbul lui Bacovia!
Cam așa au fost ăștia 8 km! Plini de apăsare, de un drum anevoios și pe alocuri mlăștinos, de o pădure întunecată și umedă, care încerca să-mi stoarcă și ultima picătură de energie! A părut o veșnicie porțiunea asta și mi-a luat mai bine de o ora sa o parcurg!
Bucățica asta bacoviană am parcurs-o singur singurel! Cred că nu era nimeni pe traseu preț de 10 minute în față sau în spate! Nimeni, iar asta accentua și mai tare starea mea nașpa!
Am avut destul timp sa trec prin toate stările și emoțiile posibile! De la optimism dus la extrem până la durere, neputință, speranța, îndârjire sau renunțare! Am înjurat și mi-am băgat picioarele la propriu în mocirlă dar și la figurat, am mai calcat din nou greșit cu stângul. Pe scurt am avut ceva de lucru cu elefantul meu pentru a-l menține pe traseu! 🙄
Secretul era să fiu atent la marcaje și să-mi calculez fiecare pas iar locul de aterizare trebuia să fie perfect plat!
Cu toate calculele mentale n-am reușit să evit o porțiune mlăștinoasă ce acoperea toată lățimea drumului, așa că, din nou, până la gleznă în noroi cu ambele picioare. Senzația îmi e familiară și-i dau înainte prin băltoacă pentru ca apoi să iasă treptat noroiul din adidas și să mă usuc 🤭
Descoperă aurul din inima ta, ăsta era mesajul scris pe spatele tricoului oficial al evenimentului! Pe bucata asta de traseu am început să mă gândesc la toate sensurile expresiei și să mă agaț de fiecare speranță! În cele din urmă am ieșit din pădurea „vieții” victorios! 😁
O feliuță de lămâie care mi-a umplut gura de apă și doua felii bune rău de pepene roșu, plus încurajările voluntarilor de la punctul de alimentare m-au făcut să reintru în cursă mult mai încrezător și optimist!
Ieșise și soarele! Am lăsat pădurea în spate și am luat la pas cărările din care ieșeau bucăți neregulate de rocă. Urcarea parcă nu se mai termina! Pe tot traseul sunt puține zone de plat în care să pot alerga liniștit!
Vor urma vreo din nou 9 km fără puncte de alimentare așa că, încerc să mă setez că după bucata asta totul va fi mai simplu întrucât îmi mai rămân puțin peste 10km. Toate bune doar că mai e mult până acolo.
Pe bucata asta am impresia că am atins apogeul performanței mele! Controlând fiecare pas și fiecare aterizare reușesc să mă bucur de traseu și de versanții înverziți ce înconjoară Roșia Montană. Peisajul este superb și cu toată oboseala acumulată reușesc să mă bucur de tot ce a creat natura pe aceste meleaguri!
Ard relativ rapid bucata de 9 km, deși, urcările și terenul accidentat erau încă prezente în peisaj! Am zis de urcări pentru că sunt singurele care-mi plac în momentul ăsta! Le fac la pas și nu au cum să-mi creeze probleme. Detest porțiunile de fâneață întrucât cărarea făcută prin iarba înaltă ascunde neregularități ale solului, așa că, și p’aici o iau la pas chiar dacă e plat sau coborâre.
Alergarea relaxată mă face uneori sa calc din nou strâmb, varianta, lejeră fără a lua contact cu solul! Îi dau înainte așa, doar că, din cauza gleznei afectate postura mea în alergare nu e tocmai ok și încep să simt presiune și pe genunchi!
Uit repede de toate când ajung la punctul de alimentare din jurul km 30! Aici e veselie mare iar încurajările voluntarilor mi-au intrat la inimă! Cred că am stat preț de câteva minute și m-am delectat cu roșii cu brânză, am umplut bidonasul cu apa, am mai adăugat în el și ceva electroliți și-am pornit la drum! Evident nu înainte de a lua și doua felii de pepene roșu pe care le-am halit în mers, în timp ce luam în piept dealul!
De aici se schimba puțin datele problemei!
Aflu că mai am de făcut o buclă care trecea pe la finish apoi trebuia să revin la punctul ăsta de hidratare și abia apoi mai rămâneau cam 6 km de făcut!
Vestea asta îmi dă puțin calculele peste cap însă mă readaptez rapid și mă gândesc la obiectivul de a termina cursa. Cobor ușor spre sat pe străduțele de pământ, trec prin fața liniei de finish apoi reîncep urcarea. Peisajul e superb, de sus totul e verde în jur și presărat cu ochiuri de apa (tăuri cum le zic oamenii locului).
O aglomerare de stânci și un drum anevoios, în care m-am ajutat de mâini, mă poartă pe Detunata Goala, un perete abrupt de stâncă cu o priveliște superbă. După câțiva pași făcuți cu prăpastia imediat în stânga mea reintru pe bucățile consacrate de drum de pământ acoperit cu bucăți de rocă!
Undeva în depărtare se vede ce-a mai rămas din satul inundat Geamăna, și anume turla bisericii. În tot verdele ăla frumos e o pată de gri cenușiu ce amintește de exploatarea minieră de la Roșia Poieni și de faptul că satul respectiv a fost transformat în lac de acumulare și inundat cu steril. E dezastru natural aici!
E trecut de ora 12 iar soarele încălzește bine de tot atmosfera. La fiecare kilometru mă hidratez cu apa din bidonaș și îmi doresc sa ajung o dată la finish.
Împart bucăți din traseu cu alti alergători care mă ajunseseră din urmă! Mă mișc prudent și încerc să-mi imaginez cum va fi bucuria de la finish! Sunt momente de relaxare care mă fac să uit de piciorul amorțit iar asta nu-i bine!
Calc din nou strâmb, și mă trezesc din visare! Acum stau pe marginea drumului, așezat în iarbă și evaluând situația nou apărută! Cei care vin din spate nu prea au cu ce să mă ajute, fiecare dintre ei m-au întrebat de sănătate! Soluția e să mă ridic și să-i dau înainte!
Mai am o fiolă de magneziu pe care o iau și care sper să facă minuni! N-am curajul să umblu în adidas să văd care e treaba întrucât nu știu dacă va mai intra piciorul înapoi în el. Sunt încălzit, există adrenalină, așa că-i dau înainte! 🏃
Partea nouă după toată povestea asta e că nu mai pot aborda coborârile în alergare! Doare glezna, începe să doară și genunchiul iar eu îmi doresc să am bucăți de plat pentru a mă putea mișca mai rapid!
Evident că sunt foarte puține! Cu 6km înainte de finish am o coborâre frumoasa către Tăul Mare pe care o parcurg la pas. În alte condiții acolo îmi luam zborul! 😁 Urmează apoi o urcare cruntă și abruptă prin pădure, parcursă cu multe opririi din cauza oboselii. În cele din urmă intru pe potecile forestiere și reușesc să reiau alergarea. Apoi apare și asfaltul și presimt că sunt destul de aproape de finish!
După mai bine de 7 ore de traseu reușesc să mă bucur de aplauzele mult așteptate de la finish! Mă bucur că am reușit să duc numărul unu la finish și îmi primesc medalia mult dorită! Toate cursele de genul ăsta sunt grele, însă bucuria de la finish e neprețuită și merită fiecare efort! Acum spun că asta a fost cea mai grea întrucât am uitat de celelalte, cum ar fi Retezatul!
Ce să vă mai zic! Până la urmă mi-a ieșit frumos și mă bucur c-am avut experiența asta! Mă bucur c-am avut numărul UNU! Mă bucur c-am cunoscut oameni faini! Mă bucur c-am nimerit pe mâini bune la sesiunea de masaj de după cursă! Mă bucur c-am plecat acasă pe picioare chiar dacă glezna încă e puțin umflată!
Aaa, și cel m-ai mult mă bucur că alerg 😁, dacă nu era asta, cu siguranță nu mai citeai textul ăsta! Nu-s profesionist în ale scrisului însă mă străduiesc să scriu frumos, n-am de unde ști pe cine reușesc să inspir! 😉 Sper să-mi iasă întrucât sunt multe povesti frumoase care trebuie trăite și scrise!
Cam atât despre cei 44 kilometri de la Roșia Montană! Pe seara m-am îmbrăcat frumos, mi-am bandajat piciorul și am revenit în centru la o berică și la festivitatea de premiere! 😁 Atmosfera durează până în jur de ora 8 seara când organizatorii incep să strângă lucrurile! Distracția se mută la focul de tabără de la Tăul Brazi, unde din păcate n-am mai avut puterea să particip. Am auzit c-am fost mișto!
M-am tot gândit ce că rămâne după weekendul asta! Probabil aceeași localitate descrisă în fotografia de la început! Începând de luni, toată bucuria adusă de maraton va fi istorie, mai povestim câteva zile și gata! Mi-ar plăcea să cred că vor exista alți oameni care să organizeze și alte evenimente la Roșia Montană! Comunitatea din jurul maratonului a adus bucurie preț de un weekend însă e prea puțin!
