Ultramaratonul de la Isaccea

Fă-mă faimos!

Mă tot gândesc cum să pun în ordine experiența din weekendul trecut de la Isaccea.

Ajung din nou la concluzia că totul se întâmplă cu un anumit scop iar asta e cumva suma deciziilor pe care le iau zilnic.

Astfel m-am trezit la sediul asociației Caradja Cantacuzino din Voluntari în ideea de a duce la Isaccea câteva pachete cu ajutoare strânse împreuna cu cei apropiati.

Faza e că au fost mulți ca mine, de fapt atât de mulți încât curtea asociației e arhiplină de produsele pentru care s-a făcut apel pe fb. Strada e blocată total de numărul mare de mașini pline cu produsele necesare refugiaților.

Geta mea e plină până la a refuz de îmbrăcăminte iar într-un camion suntem câțiva care aranjam tacticos vreo 9 tone de alimente, îmbrăcăminte și produse de igiena. Reușim în cele din urmă să facem asta iar la plecare lăsăm în urmă echivalentul a încă două astfel de camioane iar oamenii buni vin in continuare cu produse.

Dupaă lăsarea serii ajunge și convoiul nostru la destinație. Suntem îndrumați spre biserica rusă din localitate, acolo vom lăsa ajutoarele.

Aflăm că sala de sport este plina de ajutoare, la fel și o altă biserică din localitate. După mai bine de o ora reușim să umplem și biserica rusă cu produsele pentru refugiați.

Când citeam pe net despre numărul mare de ajutoare nu-mi imaginam amploarea acestor imagini de la fața locului. Sunt foarte multe, de la haine până la medicamente, hrană, pături, pampers sau produse de igiena.

Sunt toate organizate pe categorii și apoi transportate în zona de graniță în funcție de necesitățile de acolo.

La prima vedere poate părea degringolada tot ce se întâmplă acolo. E clar că toți de acolo sunt depășiți de situație însă eforturile voluntarilor sau al autorităților locale e imens și de apreciat.

Momentan nu avem nevoie de nimic”

Sunt cuvintele doamnei din punctul da ajutor care coordonează activitățile în zona de tampon în care ajung refugiații.

Fluxul refugiatulor e organizat în felul următor:

🇺🇦 După ce coboară de pe bac sunt preluați și rămân în acest punct până sunt finalizate procedurile cu documentele. E o perioada de grea așteptare aici pe care simțit-o când am intrat cu un transport de medicamente și haine.

E o atmosfera de liniște și apăsare în care cei implicați se organizează ‘din mers’ pentru a face față situației.

E primul contact al refugiaților cu pământul românesc. Sunt iîncă șocați de evenimentele prin care au trecut iar asta se vede la fiecare dintre ei. Sunt înfrigurați abătuți și nu prea știu ce se întâmplă cu ei.

🇺🇦 Așteptarea se face in corturi militare. Sunt multe corturi în care ei se pot odihni iar aici le sunt satisfăcute toate nevoile primare inclusiv asistenta medicala.

Se lucrează permanent la asigurarea unui plus de confort, se monteaza corturi noise trag cabluri pentru incalzire iar orice nevoie a oamenilor ajunși acolo e satisfăcuta cu rapiditate.

🇺🇦 Multi nu au documentele necesare pentru tranzit iar pentru ei așteptarea poate dura mai multe ore.

Odată rezolvată procedura cu documentele, refugiații trec prin punctul de trecere a frontierei iar de sunt preluați de alți voluntari și organizați pentru transport sau cazare.

🇺🇦 Trecerea frontierei e ca o eliberare pentru ei. Sunt înghețați, obosiți, traumatizați de bombardamente.

Toți de acolo încercam să empatizăm cu ei. Sunt speriați și totodată recunoscători pentru primirea călduroasă de care au avut parte în Romania.

Poveștile încep după un ceai cald sau o cafea.

Sunt singurele lucruri calde din seara în care am ajuns acolo iar prima ofertă din partea noastră, a voluntarilor, e cafeaua sau ceaiul. Așa încep poveștile lor despre ce este în partea cealaltă. Toți spun că nu ne închipuim cât este de rău. Unii dintre ei ne arată fotografii care nu au cum să te lase indiferent.

Ceaiul băut împreună le dă încredere și speranță.

Sunt mulți tineri de alte naționalități care au venit în Ucraina să studieze. Fug acum din calea războiului către tăriile de origine și speră să se întoarcă cat mai curând. Îi vezi cum pășesc spre noi in grupuri mici de persoane, cu pături pe ei și cu un rucsac sau o valiză în mână. Majoritatea vor să ajungă la București.

Am câteva ore bune petrecute în vamă, pe malul mării și deja mă simt că acasă. Mă știu din priviri cu ceilalți voluntari și împărțim sarcinile reciproc. Alergam într-o parte și în alta în funcție de nevoi.

Avem stocuri mari de pături pe care le oferim refugiaților. Sunt pachete de mâncare gata pregătite pentru a fi înmânate. Mesele sunt pline cu alimente, găsești cam orice, mâncare pentru bebeluși, snacks-uri, fructe, dulciuri, sandvisuri, conserve.

Sunt de asemenea pregătire produse de igiena pentru că cei sosiți să își aleagă în funcție de nevoi.

Ne liniștim pentru scurt timp după ce îi vedem îmbarcați în mașini și cu cazarea asigurată la destinație. Fiecare va ajunge fix unde este dorința lui.

Momentan la Isaccea e bine. Timpii de așteptare pentru a fi îmbarcat spre destinația de cazare sunt minimi și de cele mai multe ori le găsim transport în 5 minute în cazul în care sunt grupuri mici.

Puterea rețelelor sociale asigură un sprijin imens. Grupurile de telegram sau whatsapp funcționează non stop. De aici de la fața locului se ține legătura cu alți oameni dispuși să ajute cu cazarea în București sau alte localități. Asta indiferent de ora la care se suna cineva răspunde la telefon

Tarziu in noapte, spre ora 4 dimineața am mai rămas o mână de oameni care ajutam la îmbarcarea lor. Nici nu mi-am dat seara cum a trecut timpul.

Refugiatii ajung la noi în grupuri mici după un program neregulat așa că cineva trebuie să fie în permanență acolo să ajute.

Cred că nevoia de forță umană e ce mai mare în aceste locuri întrucât e o luptă continuă și obositoare. Oamenii autorităților locale desfășoară și ei o muncă imensa, fiecare are zona lui de responsabilitate.

Până sosește următorul grup de refugiați se refac stocurile de alimente din puncte, se pregătește ceaiul, se face oricine în corturi. Tot timpul e ceva de făcut întrucât situația se schimbă foarte rapid.

Încă sosesc mașini cu ajutoare care trebuiesc descărcate. Sunt persoane care asta fac zilnic. Sosesc cu ajutoarele apoi se întorc spre București cu refugiați.

Oboseala își spune cuvantul iar într-un memont de liniște mă retrag pentru a prinde câteva ore de somn. E nevoie de reîncărcarea bateriilor.

Am rămas în port la câțiva zeci de metri de zona fierbinte iar somnul mult așteptat a durat cam două ore jumate. M-am trezit cu gândul la ei, la cei care vor veni astăzi așa că am plecat din nou sa pun umărul la treabă.

Azi vremea pare mai nasoală decât ieri. E un vânt rece și apar primii fulgi de zăpadă care mai târziu se vor transformă într-o lapoviță rece.

Ziua începe cu un ceai cald. Regăsesc în punct pe unul dintre băieții din seara trecuta, tocmai ce încărcase un autocar de 40 refugiați cu destinația București. Domnu’ primar e și el acolo și organizează treabă.

Fiecare persoană vine cu povestea ei tristă și cu o valiză în care probabil a înghesuit în viteza câteva lucruri. Cu mașina asta erau două doamne care doreau să ajungă în Germania. Destul de speriate și de socate de tot ce se întâmplă. Nu știau engleza și încercai să înțeleagă de la translatori ce au de făcut în continuare.

Majoritatea bărbaților care trec frontiera în Romania sunt studenți de alte naționalități iar în organizare ținem cont de regulile lor. Vin in grupuri mai mari și doresc sa călătorească împreună. Ei prefera să nu fie mixați cu alte grupuri de refugiați. E o provocare să-i trimiți împreună, dar totul se rezolvă aici.

E o provocare și să le găsești hrana întrucât ei nu consuma porc iar marea majoritate a produselor și sandvișurilor au porc. În cele din urmă își primesc și ei pachetele de hrana fără porc.

Familiile de ucraineni tranzitează în număr destul de mic momentan. Grupuri mici de persoane în mare parte femei și copii. Și ei și-au înghesuit trecutul într-o valiză și au plecat fără a ști când se vor întoarce și ce vor mai găsi acasă.

Tot după un ceai încep să se mai liniștească și povestesc despre partea urâta a războiului. Sunt în stare de șoc și cu lacrimi în ochi. Ne mulțumesc de fiecare dată pentru ajutorul oferit.

Gândul lor e tot dincolo de granita, la război, la bărbații rămași sa lupte în războiul ăsta nedrept, la familiile rămase în spate să susțină cauza războiului.

Drumul lor continuă spre țări din Europa unde sunt așteptați de prieteni sau rude. Ei sunt preluați rapid de voluntari și duși spre București sau Constanța. Unii dintre ei au cazarea rezolvată și au nevoie doar de transport. Și-au rezervat singuri o noapte de cazare în București pentru că apoi sa plece mai departe.

Cai care vor să ajute cu transportul așteaptă grupurile de refugiați în frig și cu ochii pe punctul de frontieră

Domnul primar e din nou la datorie, se instalează corturi noi, facem drumuri între port și sala de sport pentru a aduce cele necesare. Concomitent sosesc grupuri mici de refugiați. Femei și copii, vremea urâta le adâncește și mai tare suferința iar un ceai este băut cu lacrimi în ochi de către cei ajunși acolo. Se rostesc puține cuvinte despre ce e în partea cealaltă iar focusul este pe găsirea modalităților de cazare și transport pentru ei.

Sunt voluntari care sosesc aici cu mâncare caldă, lucru mult așteptat.

Mai toate privirile sunt îndreptate către punctul din vama pe unde ies refugiații, de mai bine de jumătate de oră nu a mai ieșit nicio persoană. Aici la noi se fac liste de așteptare iar cei dornici să ajute cu cazare și transport se trec pe ele și așteaptă să plece cu cineva acasă.

La fel procedez și eu. După câteva ore de ezitare dacă să mai rămân o noapte acolo sau nu, iau decizia să mă întorc acasă întrucât ajutorul pe care l-aș oferi acolo e minim față de ziua anterioară!

Sunt pregătit pentru expediție și îmi doresc să apară 4 persoane pe care să le pot transporta la Bucuresti. Urmează altă perioadă de așteptare și de stat în frig cu ochii spre locul pe unde ies.

Trei femei și o fetiță – le văd cum pășesc abătute trăgând de pe ele cate un troler. Acolo e toată viața lor sau ce a mai rămas din ea. Cele mai importante lucruri pentru ele au rămas dincolo de graniță.

Au sosit din Odessa și vor să ajungă în București pentru ca în ziua următoare să zboare către Germania. Am povestit diverse în cele 4 ore petrecute în mașină și am încercat cu toții să privim cu speranța către viitor.

Sunt impresionate profund de ajutorul pe care l-am oferit necondiționat și îmi repetă mereu lucrul ăsta.

Mi-au spus că sunt îngerul lor păzitor iar despre #geta au zis că e o navă spațială care le-a asigurat tot confortul și căldură de care aveau nevoie 🤫. Am încercat să le fac să uite puțin de ce au lăsat în spate și să privească cu speranța către un nou început.

Ne-am despărțit în recepția hotelului, ne-am îmbrățișat cu speranța că poate ne vom mai revedea vreodată.

Am ajuns târziu acasă în seara aia. Mă gândeam că toată activitatea asta a fost ca un drog, îmi vine în minte ideea de a mă mai întoarce acolo și de a ajuta cu ce pot. Acum păstrez legătura cu oamenii pe diferite grupuri de whatsapp și telegram și încercăm să ajutăm de la distanță sau aici în București cu cazare,mâncare,transport și ce mai apare.

De asta cred că e cea mai mare nevoie acum, de implicarea a cât mai multor persoane. Din experiența de până acum am văzut că e imposibil să nu cunoști pe cineva care să știe pe cineva care poate ajuta cazul respectiv. E nevoie doar de o primă întrebare apoi se pornește un bulgare de zapadă! 😁

E nevoie să treci peste scuze cotidiene și să spui “pot și eu să ajut”. La noi e super simplu, dincolo e mult, mult mai greu! 🇺🇦